Romanul meu neterminat
...nu uitati sa cititi de la primul post catre ultimul, ca altfel nu intelegeti nimic

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Cand Rachel ajunse acasa, observa cu stupoare ca Mary nu era nicaieri. O striga de cateva ori fara sa primeasca raspuns. Reenunta si isi puse singura ceva de mancare, apoi se cufunda in studiul unei carti. Intr-un tarziu ajunse si Dorian acasa, trantind usa. Fata isi dadu seama ca lucrurile mergeau din ce in ce mai prost dupa privirea lui obosita si barba nerasa, iar cand auzi ca Mary fusese concediata, se sperie de-a binelea.

Alerga la telefon , gandindu-se sa-l sune pe Charles. Nu stia ce avea sa-i spuna, simtea doar nevoia sa vorbeasca cu el despre tot ce i se intampla. Dar el nu raspunse. Rachel ofta; il auzi pe Dorian trantind usa biroului si incepu sa planga.

  postat de nonsense in 2007-12-09 22:38 | Capitolul VIII 2 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Nick se simtise la inceput ca o povara pe capul lui Billy, insa in curand caldura cu care Charlotte ii trata de obicei pe cei care se aratau buni cu fiul ei il facura sa se simta binevenit in noua sa casa. Cu toate acestea, constiinta ii spunea ca nu poate sta ca un trantor, fiindca cei doi abia aveau indeajuns pentru doua guri, asa ca se hotari sa se angajeze.

Nu-i sufla nici o vorba lui Billy. Pentru inceput se gandise sa lucreze la un fast-food, pana va gasi ceva mai bun. Mai avea doi ani si termina facultatea pe care o urmase cu multe eforturi la fara frecventa, pentru ca prestatia sa in trupa sa nu aiba de suferit si fiindca toanele mamei sale ii dadusera mult de cap, nelasandu-i oportunitatea de a studia ca un tanar normal.

Hoinarea prin oras ganditor, cand se auzi strigat de pe partea cealalta a trotuarului. Se intoarse buimacit. Cea care il strigase traversa strada, grabita, spre el.

„Clara”, murmura el. Fata ajunsese langa el si-l privea cu ochii stralucitori de bucuria revederii.

- Clara? Cum de esti aici?

- M-am mutat abia de cateva zile, cu toata familia. Am vrut sa vin aici la facultate. Nu ne-am mai vazut de atata vreme...

- Intr-adevar...

Se cunosteau din clasa a saptea, cand Nick locuise cu mama lui in oraselul de unde venea Clara. Erau vecini si se imprietenisera repede, mai ales ca fata era desteapta si draguta, iar Nick un baiat sensibil si precoce pentru varsta lui. Devenisera aproape de nedespartit, numai ca asta nu durase mult: Sonia nu putea sta mult timp in acelasi loc. Venisera aici, la Ronnie, unde lucrurile fusesera ok pentru o perioada mai lunga decat pana atunci. Insa Nick nu-si uitase prietena din copilarie, pe care o vedea acum transformata intr-o femeie. Desi nu statea bine deloc cu banii, o invita la un restaurant micut, ca sa-si povesteasca fiecare viata din momentul in care se despartisera.

  postat de nonsense in 2007-12-09 22:36 | Capitolul VIII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Lui Jakob nici nu-i trecuse prin cap ca ceva va interveni atat de curand intre el si Linda. Iata ca totusi se intamplase ceva neasteptat. Era vorba de o simpla privire, de imaginea unei persoane care il obsedase o noapte intreaga. Ochii Dianei il urmareau din ungherele mintii, revedea privirea lor patrunzatoare, surasul nonsalant si provocator al fetei. Iata de ce cu o seara inainte ii daduse lui Billy cheia garsonierei cu inima grea si fusese indispus din cauza ca Diana nu-l bagase deloc in seama.

Din fericire, Linda nu observase nimic; nu voia sa piarda relatia actuala pentru una nesigura. Jakob nu avea ganduri serioase, nu se gandea niciodata la ce avea sa faca in viitor, prefera sa traiasca clipa prezenta si sa lase grijile pentru ziua de maine.
Se simtea norocos ca parintii lui locuiau departe si-i dadusera sansa de a trai independent; nu putea suferi responsabilitatile si nici sentimentul de constrangere. Accepta ce-i oferea viata fara multe meditatii sau regrete, considerand ca cineva acolo sus va avea grija ca totul sa fie bine. Insa cand era pus in fata unei alegeri, totul devenea confuz.
Telefonul suna si el ridica alene receptorul.

  postat de nonsense in 2007-12-09 22:32 | Capitolul VIII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Când Billy se întoarse acasă, se pomeni cu un musafir. era Nick, care plecase de acasă, nevrând să mai stea cu fostul amant al mamei sale.

- Vrei să spui că mama ta a plecat fără urmă de aproape trei zile şi tu nu ne-ai spus nimic? se miră Billy, privindu-şi prietenul.

- Ştiam că toţi aveţi probleme...a fost întâmplarea cu Kevin, apoi concertul...n-avea rost să vă încarc cu veştile mele proaste.

- Nick, eşti extraordinar! Ai fost atât de calm, ai cântat pe scena aia de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ai fost acolo cu noi şi nimeni nu şi-a dat seama ce necazuri ai! sau...poate nu-ţi pasă atât de mult?

Nick îl privi stupefiat.

- Niciodată nu i-a păsat de mine..pe tata îl ura. Spunea că a părăsit-o ca un nemernic şi că eu să ajung un ticălos la fel ca el. Nu cred că tata era atât de rău...mai degrabă ea a fugit ca de obicei, ca întotdeauna, ca şi acum... fără s-o intereseze ce lasă în urmă. E o egoistă, o iresponsabilă, o mamă denaturată poate, dar e mama mea. Şi îmi lipseşte!

Băiatul vorbea tremurând, cu vocea întretăiată de emoţie; într-un final izbucni într-un hohot sacadat de plâns. Billy îl imbrăţişă şi îl bătu uşor cu palma pe spate.

- Nick, poate că nici familia mea nu e prea strălucită, casa e mică şi suntem săraci, dar eşti binevenit şi te primesc cu dragă inimă. Sunt sigur că şi tu ai face la fel pentru mine.

  postat de nonsense in 2007-10-14 18:39 | Capitolul VIII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Vila lui Charles era spaţioasă şi modernă. Totul dovedea simţ practic şu bun-gust, răspândind o senzaţie de confort şi ordine. Deşi se vedea că interiorul aparţine unui om cu bani, nu zugrăvea prin risipă cât de bogat era în realitate proprietarul.

Lui Charles nu-i plăceau lucrurile vulgar de scumpe; nu poseda lucruri de care nu avea nevoie şi nici ornamente în exces.

Aranjamentul, mobila, pereţii, toate erau simple, forme geometrice, păreau împrumutate dintr-o închisoare de plastic a viitorului.

Şi totuşi, se simţea singur. Singur şi plictisit, blazat, nemulţumit, aproape cinic, încercând să-şi dea seama ce-i lipseşte. Îşi aminti de propunerea lui Dorian; nu obişnuia să investească în lucruri despre care ştia de la bun început că nu aveau să-i aducă nici un profit. Totuşi imaginea lui Rachel îi stăruia în minte şi pe măsură ce o vedea în faţa ochilor, sub pleoape, i se făcea milă de fata care trăise atâta vreme lipsită de afecţiune şi simţi că e dator să facă ceva pentru ea.

  postat de nonsense in 2007-10-14 18:39 | Capitolul VIII 0 comentarii

Capitolul VIII
     media: 0.00 din 0 voturi

Billy îi cumpărase lui Rachel un suc, iar el sorbea cu sete o bere. Era o zi caldă, care cerea o băutură rece.

- Deci..cine era tipul din maşină?

Fata se înroşi.

- Te referi la...Charles?

- N-am de unde să ştiu eu cum îl cheamă, replică el iritat. Ştii la cine mă refer.

- Este un vechi prieten de familie. Ne cunoaştem de foarte mult timp şi...

- Aaa, ok, am priceput.

Nu simţea nici un interes să afle detalii. Dintr-odată întâmplarea îi părea ştearsă şi fără importanţă.

- Păcat ca n-ai venit aseară la concert! A fost demenţial.

- Aţi avut concert? se miră Rachel cu interes disimulat, bucuroasă că schimbaseră atât de repede subiectul. De ce nu m-ai anunţat şi pe mine?

- De ce? Nu ştiu de ce...nu răspundeai la telefon. Am crezut că-i linia defectă, minţi el. De fapt nu avusese curaj să mai sune, de teamă să nu-i răspundă iar Dorian. Şi pe de altă parte, uitase cu totul de Rachel. Îşi amintise abia dimineaţa, după concert, când se trezise cu capul greu, după beţia din ajun.

- Ciudat, murmură fata. Eu am vorbit la telefon fără probleme.

- Poate al meu e defect, se grăbi Billy să spună. În fine, ce mai contează?

Scoase cu mişcări repezi o ţigară şi o aprinse, înfigând-o cu nepăsare în colţul gurii. Rachel îl privea admirativ şi profitând de pauza ivită în conversaţie îşi odihni mâna pe a lui. Billy zâmbi şi continuă să tragă însetat din ţigară.

- Îmi pare bine că eşti fericit, spuse ea.

Billy o privi cu atenţie, cercetându-i chipul.

- Tu...tu eşti tristă. Ce s-a întâmplat? Din nou probleme cu Dorian?

Glasul lui era cald şi învăluitor, iar Rachel fu tentată să i se confeseze, dar nu rosti decât un „da” slab.

- Îmi pare rău pentru tine. Dorian e o persoană foarte dificilă. Cred că e greu să trăieşti în preajma lui.

- Uneori mă întreb dacă nu cumva mă urăşte. Poate că, fără să-şi dea seama, mă consideră vinovată pentru moartea mamei.

- Nu cred asta. Poate n-ar trebui să-l judeci atât de aspru. N-a fost vina nimănui.

Băiatul stinse ţigara, strivind-o de scrumieră.

- Mi-a făcut plăcere să vorbim, Billy. Chiar aveam nevoie de aşa ceva.

- Pleci aşa repede?

Fata deja se ridicase şi îşi luase geanta.

- Da, nu trebuie să întârzii mult. Ţine, mai zise ea, punând pe masă o bancnotă. Îmi pare rău că nu pot să-ţi las mai mult, dar tata mi-a restrâns banii de buzunar.

Billy o privi gânditor în timp ce ea se îndepărta. Dacă Dorian ajunsese să-i micşoreze suma pe care o putea cheltui, însemna că stătea tare prost cu finaţele. Băiatul încercă să-şi amintească unde mai văzuse un surâs ca al lui Rachel, aşa cum zâmbise ea adineauri, dar nu reuşi. Pentru prima dată, după mult timp, se simţi calm şi dominat de o linişte plăcută.

  postat de nonsense in 2007-10-14 18:36 | Capitolul VIII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

- Alo, Rachel?

Fata ridicase receptorul grăbită, sperând că este Billy.

- Charles? Ce s-a întâmplat?

Celălalt făcu o pauză, căutându-şi cuvintele.

- Aş vrea să vorbesc cu Dorian. E pe-acolo?

- Tata nu e acasă. Doar ştii că e la birou. Te-aş sfătui să-l suni acolo, asta ar fi trebuit să faci de la început...sau poate nu ai numărul... ţi-l dau?

- Da, te rog. Sau mai bine nu. M-am răzgândit. Ascultă, n-ai vrea să ieşim undeva în după-amiaza asta?

Lui Rachel i se tăie respiraţia. „Charles m-a invitat în oras! Charles vrea să ies cu el!”. Era atât de surescitată încât nu ştia ce să spună.

- Păi, de fapt sunt cam ocupată azi, se pomeni rostind. Poate altădată.

- Cum spui tu...

Vocea de la capătul celălalt al firului vibră cu o notă de dezamăgire.

- Dacă te răzgândeşti, poţi să mă suni.

Rachel închise şi oftă. Tocmai respinsese avansurile lui Charles. I se părea ceva incredibil... şi totuşi îi părea rău. Când, peste câteva minute, telefonul sună din nou, era pregătită să dea un răspuns afirmativ.

- Rachel? Sunt eu, Billy. Vreau să ne vedem astăzi.

  postat de nonsense in 2007-09-30 15:19 | Capitolul VII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Localul era aproape plin de tineri cu vârstele cuprinse între şaisprezece şi douăzeci şi ceva de ani. Era o adunătură de indinvizi care mai de care mai pestriţi şi mai dornici să iasă în evidenţă prin aspectul vestimentar sau doar prin comportament. Piercinguri, plete, creste punk, pantaloni largi, tricouri cu capete de mort, lanţuri şi nelipsitele ţigări vârâte în colţurile gurilor, fete cu sticle de bere în mână, discuţii cu glas tare şi râsete zgomotoase, fum dens şi muzică rock.

Concertul încă nu începuse; abia se finalizau probele de microfon, se reglau pentru ultima dată staţiile, amplificatoarele, se verificau corzile şi se acordau pentru a nu-ştiu-câta oară, se dădeau ultimele indicaţii sau rugăminţi sunetistului.

În momentul în care Billy şi băieţii lui urcară pe scenă, toate problemele şi îndoielile legate de prezent sau viitor dispărură. Nu mai erau decât ei şi scena, ei şi publicul. Billy putu în sfârşit să se dezlănţuie, cântă cum nu o mai făcuse de mult şi la sfârşit când adolescenţii-spectatori scandară într-un singur glas numele trupei, băieţii putură să spună că se simt într-adevăr fericiţi. Merita să faci orice sacrificiu ca să trăieşti momente ca acesta.

Să nu mai vorbim despre distracţia şi beţia care urmaseră. Cu chiu cu vai ajunseră fiecare pe la casele lor: pe Billy îş aştepta mama lui bolnavă, pe Nick nu îl aştepta nimeni, iar Jakob ateriză direct în patul Lindei.

O dată cu zorii noii zile, viaţa avea să-şi urmeze cursul ei obişnuit.

  postat de nonsense in 2007-09-30 15:18 | Capitolul VII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Rachel privi plecarea lui Charles cu destul calm, contrar firii ei foarte impulsive. Îşi luă rămas-bun de la el corect şi distant, având însă grijă să nu se poarte atât de rece încât să dea de bănuit că ceva se schimbase între ei. Ideea lui Dorian nu apucase încă să prindă rădăcini în mintea ei şi o privea ca pe un lucru deplasat care avea să distrugă prietenia dezinteresată dintre ea şi Charles; cel puţin ea nu-l mai putea privi la fel ca înainte.

Totuşi nu se putea spune că despărţirea nu-i provocase nici o umbră de părerea de rău; din contră, în loc să se simtă uşurată (fiindcă de când cu ideea căsătoriei, Rachel îi percepea prezenţa ca pe o ameninţare), simţea un gol în stomac.

Fata privi îngândurată cum automobilul gri-lucios se îndepărta cu viteză din ce în ce mai mare, gonind pe şoseaua lată, printre alte zeci de maşini. În mai puţin de un minut nu mai zări decât un punct care se micşoră, până dispăru. Acolo era Charles. Şi parcă inima-i bătu mai tare şi o trecu un fior când îşi aminti şi simţi parcă din nou, la fel de real ca mai devreme, sărutul cast de rămas-bun pe care el i-l depusese pe frunte.

  postat de nonsense in 2007-09-30 15:10 | Capitolul VII 0 comentarii

***
     media: 0.00 din 0 voturi

Când Nick ajunse acasă de la repetiţie fu surprins să găsească acasă o mare schimbare. Casa părea goală, iar mama lui nu era nicăieri. Nu-l găsi decât pe Ronnie, tatăl său vitreg, trântit într-un fotoliu, cu o faţă posomorâtă.

- Unde-i mama? întrebă Nick, îngrijorat.

- A plecat, răspunse celălalt calm.

Băiatul părea că nu înţelege ce i se spune.

- Cum adică a plecat? Unde? Şi de ce? V-aţi certat? Ce s-a întâmplat? Unde e mama?

Nu primi însă nici un răspuns.

- De ce nu m-aţi sunat?

Nick era exasperat. Aproape că ţipă următoarea întrebare, ceea ce-l făcu pe bărbat să se întoarcă spre el şi să-l privească adânc, cercetător.

- Ce i-ai făcut??!

- Nick, trebuie să te obişnuieşti cu ideea că mama ta e o alcoolică înrăită. Deşi după ce a ieşit din clinică părea mai bine, nimic nu s-a schimbat de fapt.

- Ce i-ai făcut? repetă băiatul, furios şi jignit de vorbele tatălui său vitreg.

- Nimic, nu înţelegi? Ne-a lăsat...te-a lăsat şi a plecat. Nu m-a rugat să-ţi transmit nimic, nici un mesaj, absolut nimic. Nu-nţelegi că nu-i pasă? Nu vrea decât să-i fie ei bine.

Nick se lăsă uşor pe un scaun. Da, avea dreptate. Sonia nu fusese niciodată o mama bună. Acum plecase din nou şi de data asta nu-l mai luase cu ea. Probabil că şi uitase că are un fiu care totuşi, oricum ar fi fost ea, avea nevoie de o mamă. Băiatul plângea încet, fără zgomot; unde s-o caute? cum s-o mai găsească? Se simţea îngrozitor de neputincios.

- Nick? plângi?

Ronnie mângâie neândemânatic creştetul băiatului – era prima dată când făcea asta. Lacrimile însă îl mişcaseră şi nutrea un sentiment de solidaritate faţă de el – amândoi fuseseră părăsiţi de aceeaşi femeie. Închise ochii şi oftă.

- Poate ar fi mai bine să mergi în camera ta, spuse cu blândeţe.

Nick încuviinţă şi-şi înghiţi lacrimile. Simţea nevoia să se descarce.

  postat de nonsense in 2007-08-27 22:11 | Capitolul VII 2 comentarii

pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro